Născut la Nola, aproape de Napoli, în anul 1548, Bruno a provenit dintr-o familie cu posibilităţi financiare modeste. Tatăl, Giovanni, era un militar de carieră şi Fraulissa Savolino, mama sa, aparţinea unei familii de mici proprietari de pământuri. Numele de botez al lui Bruno va fi Filippo, nume schimbat mai apoi în Giordano. Primele studii le urmează în oraşul natal, locurile copilăriei rămânându-i foarte dragi, iar în anul 1562, se mută în Napoli unde urmează studii superioare şi primeşte lecţii private de dialectică, logică şi tehnică a memoriei. În iunie 1565, decide să intre într-un ordin ecleziastic şi, cu numele de Giordano, este acceptat de ordinul dominican de la mănăstirea Sf. Domenico Maggiore. Inteligenţa sa vivace, curiozitatea sa aproape bolnăvicioasă, nu cadra cu rigiditatea unui ordin religios, astfel că, după numai un an, este deja acuzat de faptul că dispreţuieşte cultul Fecioarei Maria, riscând să fie excomunicat din acest motiv. Continuă totuşi, urcând destul de repede treptele carierei sale de cleric: subdiacon în anul 1570, diacon în 1571, sacerdot în 1572 (a rămas celebră prima sa mesă din biserica Sf. Bartolomeu din Campagna), doctor în teologie în 1575. Concomitent cu studiu serios şi profund al operelor Sf. Tomas, Giordano Bruno nu lasă necercetate operele celebrului Erasm din Rotterdam, opere scoase în afara legii, care, odată descoperite în chilia sa, au dus la un proces local, stins însă destul de repede. Un an după ce şi-a obţinut doctoratul în teolofie, Bruno este nevoit să fugă la Napoli, abandonând mediul ecleziastic, din cauza Inchiziţiei care făcea un exemplu aproape din oricine se abătea de la rigorile ei .
Aşa încep peregrinările sale prin Italia, în timpul cărora susţine numeroase lecţii în mai multe discipline: geometrie, astronomie, tehnici ale memoriei sau filosofie. În decursul a numai doi ani el ajunge la Nola, Savona, Torino, Veneţia şi Padova, ultim oraş unde, la insistenţele unor fraţi dominicani, îşi face o reintrare formală în rândurile ordinului. După mici opriri la Bergamo şi Brescia, la sfârşitul anului 1578 ajunge în Geneva, capitala din acele timpuri a calvinismului. Aderă, din nou formal, la calvinism şi primeşte imediat funcţia de docente la universitatea locală. În augustul anului următor publică un libret în care îl desfiinţează pur şi simplu pe titularul catedrei de filosofie, arătând cu o elocinţă de invidiat erorile pe care acesta le face de-a lungul lecţiilor sale. Este arestat, acuzaţia fiind de defăimare, şi trebuie să-şi recunoască vina, altfel riscând din nou excomunicarea. Admite că a greşit şi părăseşte Geneva încărcat cu un puternic sentiment de resemnare. Îşi revine în Toulouse, în acei ani stăpânit de catolicismul Franţei meridionale, unde primeşte un post de lector al catedrei de filosofie şi pentru doi ani predă mai ales “De Anima” a lui Aristotel. În 1581 lasă Toulouse, acolo profilându-se deja o încleştare crudă între catolici şi hughenoţi, şi merge la Paris unde obţine, în calitate de lector extraordinar, un curs de treizeci de lecţii despre atributele divine din opera lui Tommaso d’Aquino. Succesul acestui curs atrage atenţia până şi regelui Henric al III-lea, căruia Giordano Bruno îi dedică cartea “De umbris idearum” împreună cu anexa “Ars memoriae”, obţinând statutul de “lector regal”, fapt ce-i conferă o anumită legimitate în disputele de la Sorbona, acolo unde nu se sfieşte să critice conformismul aristotelic.
Totodată, e o perioadă de o fecunditate extremă, atât pe palier filosofic, cât şi literar, Bruno scriind “Cantus circaeus”, “De compendiosa architectura et complemento artis Lullii” şi “Il Candelaio”. Cu ajutorul regelui devine gentilomul ambasadorului francez în Anglia, Michel de Castelnau, care ajunge la Londra în aprilie 1583, şi începe să frecventeze curtea reginei Elisabeta. Asta continuând să publice opere importante: “Ars reminiscendi”, Explicatio triginta sigillorum” şi “Sigillius sigillorum”, toate într-un singur volum, precum şi “Cene delle ceneri”, “ De la causa, principio et uno”, “ De infinito, universo et mondi” şi “Spaccio della bestia trionfante”. Acum se loveşte de crema universităţii din Oxford, punându-l la un moment dat într-o serioasă dificultate pe unul dintre cei mai respectaţi profesori de acolo, John Underhill. Acest episod îl costa, determinarea cu care îşi apăra tezele ducând la antipatia colegilor. După ce obţine dreptul de a susţine o serie de conferinţe în limba latină, în care apără printe altele teoria lui Nicolaus Copernic referitoare la mişcarea pământului, e acuzat de plagierea unor opere ale lui Marsilio Ficino şi constrâns să-şi întrerupă lecţiile.
În unele dintre dialogurile la care era invitat de o parte a aristocraţiei engleze, Giordano Bruno începe să-şi facă cunoscute teoriile. Descrie corect structura, mărimea, compoziţia şi potenţialul universului, fiind astfel primul om care reuşeşte acest lucru. Spune că stelele sunt de fapt alţi sori. Mai mult, duce ideea avansată de Copernic cu o generaţie înainte, aceea a heliocentrismului, mai departe, pe un făgaş logic. Astfel, dacă pentru Copernic, Galilei sau Kepler, universul era limitat la o singură planetă, Pământul, şi la un singur Soare, toate celelalte – luna, stelele şi celelalte planete – fiind parte a unei “sferi celeste”, Giordano Bruno îşi argumentează teza care susţinea că sunt nenumărate sisteme solare, precum şi existenţa vieţii în afara pământului. Toate acestea în timp ce la moda era lupta dintre cei care susţinea că soarele este centrul universului şi cei care susţineau acelaşi lucru vis-à-vis de Pământ!
În anul 1586 ajunge în Germania, la Wittemberg, acolo unde aderă la luteranism şi datorită admiraţiei deosebite pe care o poartă lui Luther. Problema de fond rămâne însă, după numai un an este din nou excomunicat. Pleacă la Veneţia unde stă în casa Mocenigo. Acesta îl denunţă Inchiziţiei, acuzele fiind proferarea de blesteme şi fraze care îndemnau la erezie. Reuşeşte să dovedească faptul că a formulat ipoteze filosofice şi nu teologice, prost înţelese de Mocenigo. Când totul părea că se îndreaptă spre un verdict favorabil ajunge o înştiinţare de la Roma care cere ca procesul să fie transferat sub tutela Sfântului Oficiu. Primul răspuns al senatului veneţian a fost unul negativ însă la insistenţele Vaticanului Giordano Bruno ajunge, în februarie 1593, într-una din celulele noului palat al Sfântului Oficiu. Procesul, întins pe durata a şase ani, ne este cunoscut, în esenţa sa, datorită unor însemnări găsite în arhiva personală a Papei Pius al IX-lea. De aici reiese că principala preocupare a lui Giordano Bruno a fost aceea de a despărţi palierul filosofic de cel teologic, afirmând că numai primul îl interesa, astfel toate teoriile sale trebuind înţelese numai sub acest aspect. Decisiv pentru verdict a fost teologul iezuit Roberto Bellarmino, chemat în anul 1597 pentru a superviza desfăşurarea procesului şi pentru a studia operele lui Bruno în vederea demascării conţinutului eretic. Atunci când marele gânditor, ce a încercat pe parcursul celor şase ani să disimuleze mesajul său, acceptând cu greu să repudieze unele dintre ideile sale care nu prea contau, asta numai pentru a-i mâna pe judecătorii săi pe o pista falsă, s-a găsit în faţa unei abjurări în bloc a ideilor sale, a refuzat orice dialog cu inchizitorii. A avut un singur moment de slăbiciune, atunci când a acceptat să abjure, imediat însă abjurând abjurarea.
Pe 20 ianuarie Papa Clement al VIII-lea, considerând dovedite acuzaţiile aduse lui Giordano Bruno, refuză cerinţa cardinalilor, aceea de a-l tortura pe Bruno ca ultimă măsură pentru ca acesta să abjure, formulează documentul prin care filosoful este condamnat la moarte prin ardere pe rug. Pe 8 februarie sentinţa este citită în casa cardinalului Madruzzo şi, potrivit unui martor ocular, Bruno aflat de faţă, rosteşte celebra frază: “Poate că, dând această sentinţă, vouă vă e mai teamă decât mie, cel ce o primeşte”.
Nu mai puţin de 24 de capete de acuzare a avut procesul său. Numai 14 (dintre care am tradus doar 9) ne-au parvenit prin intermediul aceluiaşi martor ocular, cardinalul Schopp.
1. Punerea sub semnul îndoielii a virginităţii Fecioarei Maria.
2. Mergerea în ţări eretice, trăind în casele unora dintre locuitorii acestora.
3. Scrierea contra Papei a cărţii “Expulso bestiei triumfante”.
4. Susţinerea faptului că există lumi infinite şi eterne.
5. Susţinerea magiei albe.
6. Identificarea Sfântului Spirit cu Inima Lumii.
7. Afirmaţia că Moise a simulat un miracol numai pentru a impune legile.
8. Afirmaţia că au existat oameni preadamieni.
9. Susţinerea faptului că Hristos nu e Dumnezeu, ci un magician.
Pe 17 februarie 1600 este condus, nud, legat de lemnul aferent, în Piaţa Campo dei Fiori. Avea să experimenteze pe pielea sa o propoziţie aproape premonitorie. “dove importa l’onore, l’utilità pubblica, la dignità e perfezione del proprio essere, la cura delle divine leggi e naturali, ivi non ti smuovi per terrori che minacciano morte”. Înainte ca rugului să i se dea foc, o ultimă şansă de abjurare vine sub forma unui crucifix întins către el. Giordano Bruno întoarce capul. E forma lui de protest la adresa ignoranţei. E triumful ştiinţei în faţa credinţei. E triumful adevărului.
