hmm, mă înham la o treabă dificilă. cum să vă vorbesc despre un film, să-l dezosez, şi totuşi să nu vă fur eventuala dorinţă de a-l privi virgini măcar dintr-un punct de vedere. şi cum nu este cea mai grea treabă la care sunt înhămat, fie şi numai din pricina simplului fapt că respir, îmi dau bice. (a nu se înţelege că-s adeptul anumitor practici )
în seara asta am văzut into the wild. 2 ore şi vreo 30 de minute. mult prea lung pentru povestioara cuprinsă între filele filmului. pe alocuri a meritat zgâirea ochilor, în multe locuri eram mai atent la prăjiturile din farfurie. pe scurt, e cam aşa. el, profund schilodit de relaţiile dintre părinţii săi, încearcă, şi reuşeşte, să se întoarcă la rădăcini, la ceea ce numea rousseau, “bunul sălbatic”, pentru a-şi astupa golurile afective. e, dacă vreţi, ca şi când doi oameni pun mâna fiecare pe un picamer, şi cu dinţii îl folosesc şi pe al treilea, şi se apucă să dea găuri în asfalt. asfalt care, în ecuaţia noastră, egal structura băiatului. el tace, îi face fericiţi pe plan social, ei îl aplaudă din mâinile lor mici, ca nişte labe de focă fericită că a primit peştele, şi vor să-i ofere o maşină. ceea ce nu înţeleg semenii mei (inclusiv eu, cred) este că atunci când duci un om pe marginea prăpastiei, nu trebuie să mai faci nimic extraordinar pentru a se arunca de acolo. nu trebuie să-i faci vânt, nu trebui să-l îndemni. de altfel, în asta şi constă arta unora de a “ucide” oameni. în capacitatea lor de a rămâne cu mâinile atât de curate pe cât îmi erau mie când ştiam că a doua zi am inspecţie “la unghii şi la batistă”. am divagat. cert e că maşină, într-un fel, e declicul de care avea nevoie pentru a putea pleca. şi se duce… into the wild. pe drumul spre destinaţia sa finală, prin modul său de a fi, leagă amiciţii deasupra cărora îţi poţi dezgheţa mâinile indiferent de gerul de afară. şi totuşi, în sfânta lui orbire, nu simte, nu miroase drumul spre care trebuie să o cotească. are în cap o ţintă, şi merge, chiar dacă şovăielnic, spre ea. mai bine aş fi spus: “are pe cap o ţintă”. după luni de stat into the wild, slăbit, otrăvit, lipsit de posibilitatea de a se întoarce, scrie între rândurile unei cărţi o propoziţie. adevărul lui, strigătul lui. nu ştiu dacă e puţin sau mult, ştiu însă că unele adevăruri nu-şi justifică în veci preţul plătit. câteodată, mi se pare că omenirea a rămas suspendată între dorinţa de a reînvăţa să mergă în patru labe şi inutilitatea de a fi verticală.

“nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu pentru ce scriu. scriu ca să mă justific. în ochii cui? am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de o mai spune odată: în ochii copilului care am fost” (bernanos)

e greu să scrii despre cineva pe care nu-l cunoşti, doar uitându-te la o fotografie. şi totuşi, uitaţi-vă la el. e trist, aşa cum apare în peste 90% dintre poze. acum, mai mare cu vreo 25 de ani, tot nu-i place să fie fotografiat. sălbaticul din el îşi păstrează locul în rândurile din faţă. nu ştie ce să facă cu mâinile, nu ştie pe ce umeri să şi le aşeze. sau ce umeri să sprijine. ca într-un poem al lui sorescu. “vorbim anapoda sau tăcem ani în şir / penibil şi inestetic / şi nu ştim unde dracu să ţinem mâinile“. tristeţea nu a trecut, ba din contră, s-a acumulat cu fiecare an. tristeţea e pentru el ce reprezintă cercurile din trunchiurile unui copac, semn că inevitabilul s-a pus în mişcare.

habar nu are ce se va întâmpla în continuare. e doar un copil căruia nu-i place să fie pozat. peste ani, va păstra ideea că(,) copiii nu sunt nişte maimuţele care trebuie să stea drepţi pentru a încânta şi pentru a-i face invidioşi pe vecini sau rude.

dar câte s-au schimbat între timp… a fost îndrăgostit, a visat că va ajunge, pe rând, explorator, arheolog, muzeograf, etimolog, psiholog, indian, poet, scriitor. a avut norocul de a întâlni unul dintre oamenii cei mai deosebiţi pe care-i putea avea drept prieteni. ca de obicei, norocul n-a fost îndeajuns. a trecut prin despărţiri, atunci când pământul te mestecă şi te scuipă afară. a vrut recunoaştere, a avut-o, şi şi-a dat seama că vanităţile lui sunt doar straie care-şi pierd culoarea la primul spălat. a acumulat pentru ca mai apoi să-şi dea seama că râurile nu sunt ceea ce este pe fundul lor. albiile determină doar adâncimi şi cursuri, niciodată caracterul râului. a oferit mereu mai mult decât trebuia, şi a fost odată iubit mai mult decât merita. a ajuns să creadă că cea mai puternică formă de iubire este cea împotriva instinctului tău de conservare. ştie că iubirea nu e suficientă, de cele mai multe ori. iubita lui e o femeie căsătorită, oricât de nonsensuală e propoziţia. şi, ca să fie şi mai absurd, şi el e iubitul ei. n-a intrat la prado pentru că nu era cu omul cu care ar fi trebuit să vadă muzeul. astfel, îi lipsea cea mai importantă dimensiune a lui. o să moară înainte ca visurile lui să fie prinse pe şira spinării de vreo uzată maşină de cusut. poate singur, poate neiubit, poate neiubind, poate fără copii, poate fără a schimba un milimetru pe viaţa cuiva.

un singur lucru a învăţat copilul din poză. ce să facă cu mâinile. în clipa în care a pus mâna pe primul pix. tot aşa şi dumnezeu a învăţat ce să facă cu mâinile, atunci când a pus mâna pe un făcăleţ, amestecând aluatul şi lăsându-i pe oameni să orbecăie bezmetici după cei al căror aluat îi completează.

nu erau decât el şi El plus ţăranii
ţăranii ăia de-i puneau la rană
copacii când cădeau în genunchi

unul le lua feciorii
şi-i făcea apostoli
altul le lua fiicele
şi le făcea fericite

unul cu minunile
altul cu poezia
se plimbau din sat în sat
vânzând oale în care-şi ţineau oamenii
iubirile calde
mai făceau un ban
să-şi cumpere locul în rai

până ieri când ţăranii
au ieşit cu coasele după monştrii
de le furau feciorii şi fiicele
şi s-au trezit el şi El
unul a zis “fugi doamne
că-i abat eu de la tine!”
altul a răspuns “fug marine
dar unde să mă duc?”

ăsta de-i zicea marin
a rămas printre oameni
ăla de-i zicea marin doamne
a rămas singur
că furase chimirul cu bani
şi-şi cumpărase locul în rai

de atunci a mai făcut o minune
a trimis un fir de păianjen
să se urce poezia pe el

ea a rămas
şi-o pun ţăranii
(ăia de-i pun la rană
copacii când cad în genunchi)
pe suflet
când se taie în coase

au murit piersicul părul şi caisul
bunica a chemat nebunul satului să-i taie
el e singurul care poate să plângă

a venit ţiganul cu fier vechi şi i-a cumpărat
eu eram slab şi nu făceam prea multe parale
bunica a râs ţiganul a râs calul a râs
(sau la el era de la zăbală
noi aveam liber de la dumnezeu în ziua aia
când eu m-aş fi vândut bucuros)
adunam sâmburii de caise îi intindeam la soare
le mâncam miezul ritualul meu de mumificare

păcat că nu există curse spre copilărie
de data asta aş fi compostat

cineva mi-a aplicat, pornind de la acest poem, o etichetă care-mi gâdilă vanitatea şi azi. “firescul în inconfundabila lui profunzime”. 

scrisoare de la un grec: “am fost între ei. am fost unul dintre cei care au împărţit bucuria trasă într-un milion de exemplare. am vrut să ajung în portugalia, să fiu acolo când tensiunea trăia ca un brici speranţele lui scolari şi când neputinţa lovea surd ochii lui figo. ecranul televizorului se dilata la contraatacurile nostre şi se îngusta ca o albie bătrână de râu la cele ale portughezilor. fetele stăteau cu mâinile la pept, strângând un copil imaginar ce trebuia să se nască. nopi, bărbaţii, eram drepţi de umeri ca şi coloanele din spatele nostru. din când în când mai scăpam steagurile pentru a putea ofta, oftat care mătura praful de pe stardă într-un gest inutil.
la pasa lui vryzas, miruită cu o obrăznicie pe care o aveam când eram copii şi furam măsline din livezi, haristeas nu ajunge la minge. piciorul zeului nu l-a ajutat, ca mâna lui dumnezeu pe maradona. la gol, o stare vecină cu paroxismul se instalase în fiecare dintre noi. chiar dacă adevărul se înşurubase adânc în ochii mei, tot nu-mi venea să cred. îmi era frică să nu-şi bată joc de noi destinul. cu toate că noi am făcut atâtea pentru el, dar ştiţi cum sunt destinele. rezistam ca nişte bare de oţel care nu vor să-şi piardă deţinutul, singurul care le dă un sens. sunetul fluierului de final se rostogolea în mine fără să se poată ţine de nimic, era sortit uitării încă înainte de a se naşte. tot ce conta era uriaşa voce, aflată în afara timpului şi a spaţiului, ce striga: hellas! ce ciudat, a trebuit să mergem în portugalia ca să ne regăsim olimpul şi să-l redăm lumii. apoi a urmat delirul. au fost momente când am crezut cu toată tăria că se poate înnebuni de fericire. şampania curgea pe noi, canalizată de ridurile pe care le făcusem în timpul finalei. era, şi încă mai este, triumful celor care au crezut că se poate. şi care au crezut, punct. acum, de-abia acum, e timpul celor care să ne spună că greca a jucat urât, înghesuit, aproape neanderthalian. că grecia a câştigat finala şutând doar o dată pe spaţiul porţii. specialiştii sunt specialişti şi nu-i contrazic. doar îi întreb. de câte ori înfige un adevărat toreador saba în greabănul taurului? de câte ori s-a născut socrate? de câte ori ar trebui să urcaţi pe acropole ca să simţiţi decandenţa care a cuprins lumea? o dată. de cele mai multe ori, o dată e foarte mult, incomensurabil pentru un grec actual. fie şi numai că e mai mult decât niciodată. şi asta face diferenţa în favoarea nostră. dvs. vă rămân numai epitetele, bune şi ele, dar care nu ţin loc nici de bucurie şi nici de mândrie.
eu, astăzi, mergând spre poştă, am înţeles. victoria noastră nu deranjează pentru că e una brodată doar cu fir de sudoare, deranjează pentru că putea fi a oricui, şi totuşi a fost a greciei. şi încă ceva. poate că nu se va repeta niciodată triumful, cum piatra de pe acropole pe care o lovesc nu va mai urma niciodată acelaşi drum, dar ceea ce e important e că s-a întâmplat. şi apoi nu uitaţi că noi, grecii, ne-am hrănit mult timp cu cucută. tot atunci s-a născut şi sisif”.

“după campionatul european de fotbal, din 2004, atunci când grecia a câştigat titlul, lucru considerat cea mai mare supriză a secolului în fotbal. publicat în prosport”

a murit Pantani. niciodată nu am înţeles cum doar trei cuvinte pot anunţa dispariţia unui univers. de asta le-am şi scris, pentru a nu vorbi despre pantani ca şi cum ar mai respira încă. cu toate că el mai trăieşte pentru noi, cei care l-am descoperit când încă îl mai plângeam pe marele indurain, chiar dacă doar pe retinele noastre, un loc infinit mai sigur decât noua lumea în care a păşit ieri. asta până când şi noi ne vom găsi propria cameră de hotel. pentru că acolo a ales “piratul” să-şi pună capă zilelor, ca şi pavese. ce ironie! un “pirat” mort pe o “insulă”. departe de oameni şi totuşi tânjind după ei. şi nu m-ar mira să se găsească o hârtie în care pantani să-şi ceară scuze tuturor şi să-i ierte pe toţi.
marco nu a mai rezistat fără cei care, pe mont ventoux sau alpe d’huez, ar fi sfărâmat cu strigătele lor orice obstacol din calea-i. nu a putut asista la premieri din spatele gardului care-i protejează pe câştigători. a vrut să fie amintit ca omul care supunea munţii. înconjurat de seringi, singurele lui constante în viaţă, marco a plătit preţul pe care noi l-am stabilit pentru fiecare om care ne inspiră. acela de a fi aruncat, la prima greşeală, în anonimat. a încercat să protesteze pe şosea împotriva noastră. fiecare pedală dată pe pante era o palmă pentru cei care îl abandonaseră, dar n-a reuşit să ne facă să roşim. şi a ales să se retragă. ce mai poţi face pe o şosea care nu te duce nicăieri? marco s-a oprit. a descălecat, s-a uitat la muntele din faţa sa, apoi s-a aşezat la umbra bicicletei ca să se odihnească înainte de ultimul asalt, şi a adormit.
presa anunţă că în rai s-a început ridicarea unui munte.

“15 februarie 2004, prosport, la o zi după ce marco pantani s-a sinucis”

mai acum vreo trei luni am fost la fotbal, că am zis ca sărbătorile să mă prindă suplu, să am unde să înghesui sarmale, caltaboş, cârnaţi, şi tot ce nu obişnuiesc să mănânc de crăciun şi alte festivităţi. asta mai ales că am 70 de kile cu tot cu vorbele pe care le scriu aci, pe blog. şi să vezi ce mi se întâmplă acolo… după obişnuitele fiţe (că doar de asta ne ducem, noi, bărbaţii cu creierul cât o nucă, la fotbal, să facem fiţe şi să câştigăm un joc la care ar trebui să ne amuzăm), deci, cum spuneam, după ce am crezut că mi s-a dus smalţul dinţilor de încrâncenat ce eram, m-am sprijinit, după o cursă vijelioasă, de ziceai că-s la animal planet şi mă întrec cu ghepardul, de un gard. fără să văd, că aşa se întâmplă majoritatea lucrurilor din viaţa mea, fără să le văd, şi apoi îmi fac cu mâna din cine ştie ce autobuz, mi-am rupt un tendon de la deget (vezi ilustrata). de abia când am pus mâna pe o minge, ca să execut magistral un penalty (deja mă imaginam pe nou camp), am simţit că are o gâlmă balonu’. mă uit, nimic. mai pipăi odată mingea, că aşa se face, nu? tot gâlmă. şi apoi observ cum verighetarul meu de la mâna dreaptă are o mică deformaţie, egală cu cea de la coloana mea. hopa…

şi, că aici vine şpilul, primul gând, da’ primu’, care-mi vine în minte e următorul: cum îmi voi mângâia iubita pe obraji şi pe gât, având în vedere mica diformitate? adică nu mă gândesc ca omu’ dacă mă doare, dacă se mai repară, nu sun la salvare, nu cer nici măcar o eliminare a gardului, ci mă gândesc la armonia ruptă (!). degetul meu n-o să mai fie în stare să alunece la fel de graţios, sau măcar să nu pară bădăran, pe derdeluşul cefei ei. de atunci am purtat o atelă vreo trei săptămâni şi degetul a căpătat o formă acceptabilă pentru simţul meu estetic. eu însă continui să mă surprind gândindu-mă la ce a fost în capul meu în acel moment. eu cred că eram în stare de şoc. voi?

instrucţiuni imperios necesare: scrolaţi (sună sinistru) până daţi de fundul apei (textului), zăboviţi acolo muuult uitându-vă la tablou, şi fix când simţiţi că vă înecaţi, reveniţi la suprafaţă.

magritte. belgian, suprarealist, aproape genial… (scuzaţi verdictele, doar primele două sunt de băgat mâna în foc pentru ele). not to be reproduced, adică titlul tabloului cu pricina, e unul dintre favoritele mele, nu numai din curentul suprarealist, ci dintre toţi curenţii care m-au tras când eram mai mic şi lăsam deschise ferestrele nepotrivite. aşa n-am reuşit să trec de păcătoasele de ecuaţii de gradul doi, dar ştiu cine e escher. (misterioase sunt…)

nu ştiu ce a vrut să spună magritte aici sau dacă a vrut să transmită ceva câtuşi de puţin apropiat de ce văd eu. (aşa se nasc criticii de artă?). ştiu doar că am senzaţia că înţeleg una dintre cele mai bine calibrate definiţii ale incapacităţii oamenilor de a se recunoaşte, de a se observa fix aşa cum sunt. personajul pictat poate fi femeie sau bărbat, nu ştiu. ce ştim e că e om, înainte de a sta pe una dintre subcrengi. se uită într-o oglindă şi se vede exact aşa cum o facem cu toţii, aproape, cu spatele. incapabil să vadă în el, incapabil să-şi arunce o frânghie înauntru şi să coboare pe ea. ce zicem când ne vedem de dimineaţă, în oglindă? “alt rid? ce cearcăne? am întârziat, forget about the duş? azi e o zi grea, trebuie să fac referatele alea? cât mai e până la examen? iar am dormit prost? ce-aş bea o cafea şi-aş fuma?”. ne putem regăsi aici, cu mici derapaje de la şabloane? ne-am întrebat vreodată: “cine sunt? ce caut în viaţa asta? de ce acum plec unde plec? cine e omul de lângă mine? viaţa asta vreau s-o cos la reverul hainei? sunt altul decât ieri?”. omul lui magritte e incapabil de astfel de întrebări. el nu vede decât ceea ce-i permite mintea să vadă pentru a fi în siguranţă cu el. să nu se ia de guler pe stradă şi să-şi tragă doi pumni în dinţi. vede ce e necesar pentru a o lua de la capăt, în fiecare zi, fără să spere nimic altceva decât o altă “piele” materială. nu-mi place omul lui magritte. şi asta pentru că mă obligă să-mi deschid ochii. îmi bagă o andrea pe sub ei şi parcă îi ridică pe cric. “na, boule, credeai că scapi fără revizie?” nu, nu credeam, dar trăgeam de timp. parcă ai aşa, cum să zic, un sentiment de control şi putere când te întrebi ceva pentru şi când vrei tu, nu? din păcate, totdeauna e prea târziu când ne punem întrebări. şi asta pentru că oricum nu ne răspundem decât atunci când suntem siguri că nu mai e nimc de făcut.

da, nu-mi place omul lui magritte. dacă exista doar în tablou, i-aş fi făcut o cană cu ceai. aşa, izbindu-mă de el în oglinzi sau pe stradă (oglindă aşezată vertical), îl cunosc prea bine pentru a resimţi vreun gram de afecţiune pentru el. superficial până în pragul animalului, ignorant până la graniţa cu idioţenia, agresiv până la a dezlănţui fiara din tine, omul magrittian e mereu aşa, cu spatele. la el, la tine, la mine, la lume, la tot ce nu intră în cei 2,5 metri ce reprezintă sfera lui de interes. ce mă miră pe mine (că tot zicea gide că înţeleptu’ e ăla de se miră de orice) e cum natura nu a înţeles deocamdată că procesul evolutiv al unora ar putea să se concentreze în jurul veştejirii capului.

omul magrittian… îl vedeţi pe stradă. nu, n-a evadat. asta e lumea lui, alţii sunt aici prizonieri. cum care e? uitaţi-l… are căşti în urechi, zgomotele lumii îl agasează, cuvintele îl obosesc, îl fac să gândească, ritmul tobelor care se aude din căştile lui e ca un celofan protector cu care-ţi înveleşti sandwich-ul, nu mai are timp de răspunsuri, le contrage din ţigări, din fum, din tv, din ziare… a început era în care el o să domnească şi-şi face simţită prezenţa din ce în ce mai răspicat. ce mă confuzionează este de ce omul lui magritte are o carte pe poliţa oglinzii? o mai fi vreo şansă sau cineva scund trebuie să se urce pe ea ca să-şi vadă spatele-n oglindă?

pheidippides (phidippides sau philippides) = un soldat-sol grec, de profesie “alergător”, cel care, după bătălia de la marathon, a alergat 42 (după alţii 40) de kilometri până în atena, acolo unde a rostit celebra “(nenikékamen, “am învins!”) şi a căzut mort. mai alergase încă 240 de kilometri în 2 zile, atunci când atenienii îl trimiseseră să ceară ajutor spartei, pentru că perşii invadau din nou statele greceşti. (din acest eveniment derivă şi proba olimpică de maraton).

îmi plac poveştile care mă lasă să ţes în jurul lor înţelesuri care nu au aproape nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat de fapt. ca mulţi alţii, simt nevoia ca o parte din lumea mea să fie complet opusă celei pe care sunt obligat să o trăiesc. e, pe scurt, o fofilare. câtă vreme e bună ca să nu muşc pe nimeni de beregată, e binevenită să alergi 42 de kilometri doar pentru a duce un mesaj, mi se pare deosebit. mai ales că nu depindeau prea multe de el. mă gândesc la pheidippides, la de câte ori a simţit nevoia să se aşeze pe marginea drumului, obosit, la câte guri de apă şi-o fi refuzat, la cum au arătat picioarele lui la sfârşitul goanei. totul pentru un cuvânt. câte cuvinte irosim pe zi? câte ajung unde intenţionăm să le trimitem?

pheidippides. îmi place grecu’ ăsta care a fugit cu o povară în spate, izbânda. mai ales că seamănă cu sisif. (ştiu, sar de la un mit la altul, dar, ca să dau o explicaţie perfect tâmpită, sunt capricorn şi cică ăştia sar). numai că unul moare, în timp ce altul o ia mereu de la capăt. care o fi norocosul? şi totuşi, oricât de simpatic mi-ar fi “maratonistu’ “, nu mă pot opri din puţina invidie care mă cuprinde. pentru că pheidippides a avut o destinaţie! ce diferenţă trebuie să fie între a alerga cu siguranţa că nu stă decât în puterile tale de a ajunge unde eşti aşteptat şi a alerga fără să ştii dacă oraşul pe care-l cauţi există. şi să-l inventezi, cu uşi mari de mahon, care abia aşteaptă să se plece în faţa ta, cu copii mânjiţi de noroi pe faţă, deveniţi picturi rupestre, muşcând din mere cu foamea primilor oameni, cu ferestre pironite de ochii din spatele lor… pheidippides, cu tot respectu’, ştia unde trebuie să ajungă, ştia că e aşteptat. în fiecare zi, sute de mii de oameni (acu’ estimez ca ong-urile) purced la maratonul lor fără să ştie unde şi dacă vor ajunge la timp. oameni căutând oameni înlăuntrul cărora se aud merele pârâind. sigur, o facem fără să ni se zdrelească picoarele, putând bea când dorim, dar, tot ca şi pheidippides, fără luxul odihnei. când te aşezi, fix atunci trenurile lumii se pun în mişcare. şi n-ar fi mari probleme, pentru că vin altele, dar aşa un gol se cască atunci când dispar din orizontul tău imediat… da, grecu’ a murit, zeus să-l odihneasc, dar el măcar a reuşit să murmure “am învins”. acum, când scriu eu, mor oameni care nu numai că nu ajung să spună “am învins”, dar încă bâjbâiau după un om care să le fie destinaţie. în numele lor nu se naşte nici o probă olimpică. doar lumea mai bagă în buzunar un pumn de întuneric.

În acest imaginar portret al lui Aristotel, filosoful grec îşi odihneşte mîna, şi reflectează totodată, pe un bust al lui Homer, marele istoric şi poet. Un medalion înfăţişându-l pe Alexandru cel Mare, al cărui tutore era Aristotel, atîrnă de lanţul de aur. Decoraţia extravagantă trebuie să fi fost o recompensă pentru un serviciu important şi aduce aminte de lanţurile de aur primite, drept cadou, de la prinţi, de Tizian, Rubens sau van Dick. Este general acceptat că mesajul tabloului este acela care spune că Aristotel contemplă valoarea materială a lucrurilor în contrast cu cea spirituală. “Mimica” mâinii, accentuată de cutele mânecii ce cad în cascadă, şi umbra în care se ascund ochii lui Aristotel, sunt tot atâtea motive ce suportă supoziţia făcută asupra mesajului. Pictura a fost creată pentru marele colecţionar Antonio Ruffo. Descrierea tabloului, aflată în registrul său, spune următoarele: “figură a unui filosof, făcută de un pictor din Amsterdam, numit Rembrandt (pare să fie Aristotel sau Albert Magnus)”. În anii 1660, Rembrandt a trimis câteva desene ale lui Aristotel cu Alexandru cel Mare, unor prieteni ai lui Ruffo, fapt ce sugerează că filosoful este chiar Stagiritul. În orice caz, studiul figurii pierdută printre fânduri este caracteristică lui Rembrandt, care a atins cel mai înalt prag în ceea ce priveşte expresia emoţiei adăpostită în mimică sau în ochi.

Rembrandt Harmenzoon van Rijn s-a născut la Lieden, în Olanda, pe 15 iulie 1606. Tatăl să era un morar ce dorea ca şi fiul său să urmeze aceeaşi meserie. Rembrandt nu-i împărtăşea ideea şi s-a hotarat sa studieze desenul. Petrecea ore întregi, în aşteptarea intrării la cursuri, şi privea oamenii ce trecea pe stradă. De altfel, primele lui tablouri era pline de culoare, de linii sigure şi de clarobscurul atât de caracteristic mai târziu. Cel mai mult era influenţat de marele maestru al barocului, Caravaggio. Un lucru mai puţin ştiu este faptul că, după ce a devenit un pictor recunoscut, Rembrandt a început, şi a continuat mulţi ani, să predea arta picturii.
În anul 1631, când Rembrandt ajusese destul de cunoscut şi atelierul său din Lieden, s-a mutat, cu banii pe care-i agonisise, la Amsterdam. Aici devine cel mai cunoscut pictor de portrete din Olanda şi primeşte un număr impresionant de comenzi pentru picturi cu subiect religios. Este perioada cea mai bună a omului Rembrandt. Trăieşte bine, este un cetăţean respectat, soţia sa, Saskia van Uylenburgh, cu care se căsătorise în anul 1634, îl iubeşte foarte mult. Ca desenator era unul dintre cei mai mari ai acelor vremuri. Când nu avea model, şi Saskia nu putea să-i pozeze, se desena pe el însuşi. Peste 50 – 60 de autoportrete a creat în toată viaţa lui artistică. Numărul de lucrări atribuit lui Rembrandt este de 600 de picturi, 300 de schiţe şi 1.400 de desene.
În anul 1636 Rembrandt începe să picteze scene mai liniştite, mai contemplative, într-o nouă tuşă. În timpul anilor imediat următori trei din cei patru fii ai săi mor de foarte timpuriu. În anul 1642 moare şi Saskia. Aici intervine ruptura brutală şi definitivă a noului Rembrandt cu cel vechi. Nu mai rămâne decât uşurinţa de a picta. Cucereşte lumea cu al său “Rondul de noapte” lucrare care are o caracteristică unică în lumea picturii: dă posibilitatea fiecărui personaj să aibă propriul său tablou, chiar dacă pictura, în sine, este una de grup. O “pictură caricaturală”, “Rondul de noapte”, reuşeşte să zguduie moravurile olandeze, ilustrând făţărnicia oamenilor “în uniforme”.

Obişnuit atâţia ani cu un trai mai mult decât decent, Rembrandt este forţat să-şi vândă tablourile pe care le cumpărase de la marii maeştrii ai acelor vremuri, este obligat să-şi vândă şi casa în care cunoscuse atâta fericire. Devine o ruină pe plan social şi, ca urmare, comenzile încep să-l ocolească. Pe acest fundal vine şi “Aristotel contemplând bustul lui Homer”. Combinaţia între anxietatea personală şi încărcătura tabloului a declanşat un resort interior al lui Rembrandt, care ne demonstrează două căi prin care este genial. Subliniază vizibil importanţa bunăstării materiale în viaţă, succesului, faimei, în contrapondere cu sinceritatea din artă. De asta pune faţă în faţă unul dintre cei mai mari filosofi greci, Aristotel, cu cel mai mare istoric de aceeaşi naţionalitate, Homer. Puterea filosofului este redată în mod evident de lanţul cu medalion de aur, dar de la Alexandru cel Mare, elevul său, pe care nu putuse să-l influenţeze spiritual. Din simplitatea bustului ne dăm seama că Homer era sărac. Umbla, însoţit de harpă, de-a lungul Greciei şi bucura oamenii cu talentul său. Era credincios geniului, neavând nevoie de bani pentru a-i fi răsplătită arta.
Cu medalionul pendulând între succesul său material şi insuccesul său profesoral, Aristotel se întreabă, şi împreună cu el Rembrandt, ce este mai important? Acesta ar putea fi momentul profund în care artistul şi-a găsit răspunsul care l-a menţinut pur.
Ca un lucru nu lipsit de importanţă, se spune şi astăzi că privind portretele cu bătrâni ale lui Rembrandt te învaţă cum se poate aluneca în interiorul tău. Sau cum descoperi că Rembrandt, de fapt, nu a murit niciodată.