nu ştiu pentru cine…

“nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu pentru ce scriu. scriu ca să mă justific. în ochii cui? am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de o mai spune odată: în ochii copilului care am fost” (bernanos)

e greu să scrii despre cineva pe care nu-l cunoşti, doar uitându-te la o fotografie. şi totuşi, uitaţi-vă la el. e trist, aşa cum apare în peste 90% dintre poze. acum, mai mare cu vreo 25 de ani, tot nu-i place să fie fotografiat. sălbaticul din el îşi păstrează locul în rândurile din faţă. nu ştie ce să facă cu mâinile, nu ştie pe ce umeri să şi le aşeze. sau ce umeri să sprijine. ca într-un poem al lui sorescu. “vorbim anapoda sau tăcem ani în şir / penibil şi inestetic / şi nu ştim unde dracu să ţinem mâinile“. tristeţea nu a trecut, ba din contră, s-a acumulat cu fiecare an. tristeţea e pentru el ce reprezintă cercurile din trunchiurile unui copac, semn că inevitabilul s-a pus în mişcare.

habar nu are ce se va întâmpla în continuare. e doar un copil căruia nu-i place să fie pozat. peste ani, va păstra ideea că(,) copiii nu sunt nişte maimuţele care trebuie să stea drepţi pentru a încânta şi pentru a-i face invidioşi pe vecini sau rude.

dar câte s-au schimbat între timp… a fost îndrăgostit, a visat că va ajunge, pe rând, explorator, arheolog, muzeograf, etimolog, psiholog, indian, poet, scriitor. a avut norocul de a întâlni unul dintre oamenii cei mai deosebiţi pe care-i putea avea drept prieteni. ca de obicei, norocul n-a fost îndeajuns. a trecut prin despărţiri, atunci când pământul te mestecă şi te scuipă afară. a vrut recunoaştere, a avut-o, şi şi-a dat seama că vanităţile lui sunt doar straie care-şi pierd culoarea la primul spălat. a acumulat pentru ca mai apoi să-şi dea seama că râurile nu sunt ceea ce este pe fundul lor. albiile determină doar adâncimi şi cursuri, niciodată caracterul râului. a oferit mereu mai mult decât trebuia, şi a fost odată iubit mai mult decât merita. a ajuns să creadă că cea mai puternică formă de iubire este cea împotriva instinctului tău de conservare. ştie că iubirea nu e suficientă, de cele mai multe ori. iubita lui e o femeie căsătorită, oricât de nonsensuală e propoziţia. şi, ca să fie şi mai absurd, şi el e iubitul ei. n-a intrat la prado pentru că nu era cu omul cu care ar fi trebuit să vadă muzeul. astfel, îi lipsea cea mai importantă dimensiune a lui. o să moară înainte ca visurile lui să fie prinse pe şira spinării de vreo uzată maşină de cusut. poate singur, poate neiubit, poate neiubind, poate fără copii, poate fără a schimba un milimetru pe viaţa cuiva.

un singur lucru a învăţat copilul din poză. ce să facă cu mâinile. în clipa în care a pus mâna pe primul pix. tot aşa şi dumnezeu a învăţat ce să facă cu mâinile, atunci când a pus mâna pe un făcăleţ, amestecând aluatul şi lăsându-i pe oameni să orbecăie bezmetici după cei al căror aluat îi completează.