into the wild devenim oameni?

hmm, mă înham la o treabă dificilă. cum să vă vorbesc despre un film, să-l dezosez, şi totuşi să nu vă fur eventuala dorinţă de a-l privi virgini măcar dintr-un punct de vedere. şi cum nu este cea mai grea treabă la care sunt înhămat, fie şi numai din pricina simplului fapt că respir, îmi dau bice. (a nu se înţelege că-s adeptul anumitor practici )
în seara asta am văzut into the wild. 2 ore şi vreo 30 de minute. mult prea lung pentru povestioara cuprinsă între filele filmului. pe alocuri a meritat zgâirea ochilor, în multe locuri eram mai atent la prăjiturile din farfurie. pe scurt, e cam aşa. el, profund schilodit de relaţiile dintre părinţii săi, încearcă, şi reuşeşte, să se întoarcă la rădăcini, la ceea ce numea rousseau, “bunul sălbatic”, pentru a-şi astupa golurile afective. e, dacă vreţi, ca şi când doi oameni pun mâna fiecare pe un picamer, şi cu dinţii îl folosesc şi pe al treilea, şi se apucă să dea găuri în asfalt. asfalt care, în ecuaţia noastră, egal structura băiatului. el tace, îi face fericiţi pe plan social, ei îl aplaudă din mâinile lor mici, ca nişte labe de focă fericită că a primit peştele, şi vor să-i ofere o maşină. ceea ce nu înţeleg semenii mei (inclusiv eu, cred) este că atunci când duci un om pe marginea prăpastiei, nu trebuie să mai faci nimic extraordinar pentru a se arunca de acolo. nu trebuie să-i faci vânt, nu trebui să-l îndemni. de altfel, în asta şi constă arta unora de a “ucide” oameni. în capacitatea lor de a rămâne cu mâinile atât de curate pe cât îmi erau mie când ştiam că a doua zi am inspecţie “la unghii şi la batistă”. am divagat. cert e că maşină, într-un fel, e declicul de care avea nevoie pentru a putea pleca. şi se duce… into the wild. pe drumul spre destinaţia sa finală, prin modul său de a fi, leagă amiciţii deasupra cărora îţi poţi dezgheţa mâinile indiferent de gerul de afară. şi totuşi, în sfânta lui orbire, nu simte, nu miroase drumul spre care trebuie să o cotească. are în cap o ţintă, şi merge, chiar dacă şovăielnic, spre ea. mai bine aş fi spus: “are pe cap o ţintă”. după luni de stat into the wild, slăbit, otrăvit, lipsit de posibilitatea de a se întoarce, scrie între rândurile unei cărţi o propoziţie. adevărul lui, strigătul lui. nu ştiu dacă e puţin sau mult, ştiu însă că unele adevăruri nu-şi justifică în veci preţul plătit. câteodată, mi se pare că omenirea a rămas suspendată între dorinţa de a reînvăţa să mergă în patru labe şi inutilitatea de a fi verticală.