cu bocancii pe olimp

scrisoare de la un grec: “am fost între ei. am fost unul dintre cei care au împărţit bucuria trasă într-un milion de exemplare. am vrut să ajung în portugalia, să fiu acolo când tensiunea trăia ca un brici speranţele lui scolari şi când neputinţa lovea surd ochii lui figo. ecranul televizorului se dilata la contraatacurile nostre şi se îngusta ca o albie bătrână de râu la cele ale portughezilor. fetele stăteau cu mâinile la pept, strângând un copil imaginar ce trebuia să se nască. nopi, bărbaţii, eram drepţi de umeri ca şi coloanele din spatele nostru. din când în când mai scăpam steagurile pentru a putea ofta, oftat care mătura praful de pe stardă într-un gest inutil.
la pasa lui vryzas, miruită cu o obrăznicie pe care o aveam când eram copii şi furam măsline din livezi, haristeas nu ajunge la minge. piciorul zeului nu l-a ajutat, ca mâna lui dumnezeu pe maradona. la gol, o stare vecină cu paroxismul se instalase în fiecare dintre noi. chiar dacă adevărul se înşurubase adânc în ochii mei, tot nu-mi venea să cred. îmi era frică să nu-şi bată joc de noi destinul. cu toate că noi am făcut atâtea pentru el, dar ştiţi cum sunt destinele. rezistam ca nişte bare de oţel care nu vor să-şi piardă deţinutul, singurul care le dă un sens. sunetul fluierului de final se rostogolea în mine fără să se poată ţine de nimic, era sortit uitării încă înainte de a se naşte. tot ce conta era uriaşa voce, aflată în afara timpului şi a spaţiului, ce striga: hellas! ce ciudat, a trebuit să mergem în portugalia ca să ne regăsim olimpul şi să-l redăm lumii. apoi a urmat delirul. au fost momente când am crezut cu toată tăria că se poate înnebuni de fericire. şampania curgea pe noi, canalizată de ridurile pe care le făcusem în timpul finalei. era, şi încă mai este, triumful celor care au crezut că se poate. şi care au crezut, punct. acum, de-abia acum, e timpul celor care să ne spună că greca a jucat urât, înghesuit, aproape neanderthalian. că grecia a câştigat finala şutând doar o dată pe spaţiul porţii. specialiştii sunt specialişti şi nu-i contrazic. doar îi întreb. de câte ori înfige un adevărat toreador saba în greabănul taurului? de câte ori s-a născut socrate? de câte ori ar trebui să urcaţi pe acropole ca să simţiţi decandenţa care a cuprins lumea? o dată. de cele mai multe ori, o dată e foarte mult, incomensurabil pentru un grec actual. fie şi numai că e mai mult decât niciodată. şi asta face diferenţa în favoarea nostră. dvs. vă rămân numai epitetele, bune şi ele, dar care nu ţin loc nici de bucurie şi nici de mândrie.
eu, astăzi, mergând spre poştă, am înţeles. victoria noastră nu deranjează pentru că e una brodată doar cu fir de sudoare, deranjează pentru că putea fi a oricui, şi totuşi a fost a greciei. şi încă ceva. poate că nu se va repeta niciodată triumful, cum piatra de pe acropole pe care o lovesc nu va mai urma niciodată acelaşi drum, dar ceea ce e important e că s-a întâmplat. şi apoi nu uitaţi că noi, grecii, ne-am hrănit mult timp cu cucută. tot atunci s-a născut şi sisif”.

“după campionatul european de fotbal, din 2004, atunci când grecia a câştigat titlul, lucru considerat cea mai mare supriză a secolului în fotbal. publicat în prosport”