dumnezeu construieşte munţi

a murit Pantani. niciodată nu am înţeles cum doar trei cuvinte pot anunţa dispariţia unui univers. de asta le-am şi scris, pentru a nu vorbi despre pantani ca şi cum ar mai respira încă. cu toate că el mai trăieşte pentru noi, cei care l-am descoperit când încă îl mai plângeam pe marele indurain, chiar dacă doar pe retinele noastre, un loc infinit mai sigur decât noua lumea în care a păşit ieri. asta până când şi noi ne vom găsi propria cameră de hotel. pentru că acolo a ales “piratul” să-şi pună capă zilelor, ca şi pavese. ce ironie! un “pirat” mort pe o “insulă”. departe de oameni şi totuşi tânjind după ei. şi nu m-ar mira să se găsească o hârtie în care pantani să-şi ceară scuze tuturor şi să-i ierte pe toţi.
marco nu a mai rezistat fără cei care, pe mont ventoux sau alpe d’huez, ar fi sfărâmat cu strigătele lor orice obstacol din calea-i. nu a putut asista la premieri din spatele gardului care-i protejează pe câştigători. a vrut să fie amintit ca omul care supunea munţii. înconjurat de seringi, singurele lui constante în viaţă, marco a plătit preţul pe care noi l-am stabilit pentru fiecare om care ne inspiră. acela de a fi aruncat, la prima greşeală, în anonimat. a încercat să protesteze pe şosea împotriva noastră. fiecare pedală dată pe pante era o palmă pentru cei care îl abandonaseră, dar n-a reuşit să ne facă să roşim. şi a ales să se retragă. ce mai poţi face pe o şosea care nu te duce nicăieri? marco s-a oprit. a descălecat, s-a uitat la muntele din faţa sa, apoi s-a aşezat la umbra bicicletei ca să se odihnească înainte de ultimul asalt, şi a adormit.
presa anunţă că în rai s-a început ridicarea unui munte.

“15 februarie 2004, prosport, la o zi după ce marco pantani s-a sinucis”