cu faţa-n spate

instrucţiuni imperios necesare: scrolaţi (sună sinistru) până daţi de fundul apei (textului), zăboviţi acolo muuult uitându-vă la tablou, şi fix când simţiţi că vă înecaţi, reveniţi la suprafaţă.

magritte. belgian, suprarealist, aproape genial… (scuzaţi verdictele, doar primele două sunt de băgat mâna în foc pentru ele). not to be reproduced, adică titlul tabloului cu pricina, e unul dintre favoritele mele, nu numai din curentul suprarealist, ci dintre toţi curenţii care m-au tras când eram mai mic şi lăsam deschise ferestrele nepotrivite. aşa n-am reuşit să trec de păcătoasele de ecuaţii de gradul doi, dar ştiu cine e escher. (misterioase sunt…)

nu ştiu ce a vrut să spună magritte aici sau dacă a vrut să transmită ceva câtuşi de puţin apropiat de ce văd eu. (aşa se nasc criticii de artă?). ştiu doar că am senzaţia că înţeleg una dintre cele mai bine calibrate definiţii ale incapacităţii oamenilor de a se recunoaşte, de a se observa fix aşa cum sunt. personajul pictat poate fi femeie sau bărbat, nu ştiu. ce ştim e că e om, înainte de a sta pe una dintre subcrengi. se uită într-o oglindă şi se vede exact aşa cum o facem cu toţii, aproape, cu spatele. incapabil să vadă în el, incapabil să-şi arunce o frânghie înauntru şi să coboare pe ea. ce zicem când ne vedem de dimineaţă, în oglindă? “alt rid? ce cearcăne? am întârziat, forget about the duş? azi e o zi grea, trebuie să fac referatele alea? cât mai e până la examen? iar am dormit prost? ce-aş bea o cafea şi-aş fuma?”. ne putem regăsi aici, cu mici derapaje de la şabloane? ne-am întrebat vreodată: “cine sunt? ce caut în viaţa asta? de ce acum plec unde plec? cine e omul de lângă mine? viaţa asta vreau s-o cos la reverul hainei? sunt altul decât ieri?”. omul lui magritte e incapabil de astfel de întrebări. el nu vede decât ceea ce-i permite mintea să vadă pentru a fi în siguranţă cu el. să nu se ia de guler pe stradă şi să-şi tragă doi pumni în dinţi. vede ce e necesar pentru a o lua de la capăt, în fiecare zi, fără să spere nimic altceva decât o altă “piele” materială. nu-mi place omul lui magritte. şi asta pentru că mă obligă să-mi deschid ochii. îmi bagă o andrea pe sub ei şi parcă îi ridică pe cric. “na, boule, credeai că scapi fără revizie?” nu, nu credeam, dar trăgeam de timp. parcă ai aşa, cum să zic, un sentiment de control şi putere când te întrebi ceva pentru şi când vrei tu, nu? din păcate, totdeauna e prea târziu când ne punem întrebări. şi asta pentru că oricum nu ne răspundem decât atunci când suntem siguri că nu mai e nimc de făcut.

da, nu-mi place omul lui magritte. dacă exista doar în tablou, i-aş fi făcut o cană cu ceai. aşa, izbindu-mă de el în oglinzi sau pe stradă (oglindă aşezată vertical), îl cunosc prea bine pentru a resimţi vreun gram de afecţiune pentru el. superficial până în pragul animalului, ignorant până la graniţa cu idioţenia, agresiv până la a dezlănţui fiara din tine, omul magrittian e mereu aşa, cu spatele. la el, la tine, la mine, la lume, la tot ce nu intră în cei 2,5 metri ce reprezintă sfera lui de interes. ce mă miră pe mine (că tot zicea gide că înţeleptu’ e ăla de se miră de orice) e cum natura nu a înţeles deocamdată că procesul evolutiv al unora ar putea să se concentreze în jurul veştejirii capului.

omul magrittian… îl vedeţi pe stradă. nu, n-a evadat. asta e lumea lui, alţii sunt aici prizonieri. cum care e? uitaţi-l… are căşti în urechi, zgomotele lumii îl agasează, cuvintele îl obosesc, îl fac să gândească, ritmul tobelor care se aude din căştile lui e ca un celofan protector cu care-ţi înveleşti sandwich-ul, nu mai are timp de răspunsuri, le contrage din ţigări, din fum, din tv, din ziare… a început era în care el o să domnească şi-şi face simţită prezenţa din ce în ce mai răspicat. ce mă confuzionează este de ce omul lui magritte are o carte pe poliţa oglinzii? o mai fi vreo şansă sau cineva scund trebuie să se urce pe ea ca să-şi vadă spatele-n oglindă?