Alergătorul cu destinaţia la ciorap

pheidippides (phidippides sau philippides) = un soldat-sol grec, de profesie “alergător”, cel care, după bătălia de la marathon, a alergat 42 (după alţii 40) de kilometri până în atena, acolo unde a rostit celebra “(nenikékamen, “am învins!”) şi a căzut mort. mai alergase încă 240 de kilometri în 2 zile, atunci când atenienii îl trimiseseră să ceară ajutor spartei, pentru că perşii invadau din nou statele greceşti. (din acest eveniment derivă şi proba olimpică de maraton).

îmi plac poveştile care mă lasă să ţes în jurul lor înţelesuri care nu au aproape nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat de fapt. ca mulţi alţii, simt nevoia ca o parte din lumea mea să fie complet opusă celei pe care sunt obligat să o trăiesc. e, pe scurt, o fofilare. câtă vreme e bună ca să nu muşc pe nimeni de beregată, e binevenită să alergi 42 de kilometri doar pentru a duce un mesaj, mi se pare deosebit. mai ales că nu depindeau prea multe de el. mă gândesc la pheidippides, la de câte ori a simţit nevoia să se aşeze pe marginea drumului, obosit, la câte guri de apă şi-o fi refuzat, la cum au arătat picioarele lui la sfârşitul goanei. totul pentru un cuvânt. câte cuvinte irosim pe zi? câte ajung unde intenţionăm să le trimitem?

pheidippides. îmi place grecu’ ăsta care a fugit cu o povară în spate, izbânda. mai ales că seamănă cu sisif. (ştiu, sar de la un mit la altul, dar, ca să dau o explicaţie perfect tâmpită, sunt capricorn şi cică ăştia sar). numai că unul moare, în timp ce altul o ia mereu de la capăt. care o fi norocosul? şi totuşi, oricât de simpatic mi-ar fi “maratonistu’ “, nu mă pot opri din puţina invidie care mă cuprinde. pentru că pheidippides a avut o destinaţie! ce diferenţă trebuie să fie între a alerga cu siguranţa că nu stă decât în puterile tale de a ajunge unde eşti aşteptat şi a alerga fără să ştii dacă oraşul pe care-l cauţi există. şi să-l inventezi, cu uşi mari de mahon, care abia aşteaptă să se plece în faţa ta, cu copii mânjiţi de noroi pe faţă, deveniţi picturi rupestre, muşcând din mere cu foamea primilor oameni, cu ferestre pironite de ochii din spatele lor… pheidippides, cu tot respectu’, ştia unde trebuie să ajungă, ştia că e aşteptat. în fiecare zi, sute de mii de oameni (acu’ estimez ca ong-urile) purced la maratonul lor fără să ştie unde şi dacă vor ajunge la timp. oameni căutând oameni înlăuntrul cărora se aud merele pârâind. sigur, o facem fără să ni se zdrelească picoarele, putând bea când dorim, dar, tot ca şi pheidippides, fără luxul odihnei. când te aşezi, fix atunci trenurile lumii se pun în mişcare. şi n-ar fi mari probleme, pentru că vin altele, dar aşa un gol se cască atunci când dispar din orizontul tău imediat… da, grecu’ a murit, zeus să-l odihneasc, dar el măcar a reuşit să murmure “am învins”. acum, când scriu eu, mor oameni care nu numai că nu ajung să spună “am învins”, dar încă bâjbâiau după un om care să le fie destinaţie. în numele lor nu se naşte nici o probă olimpică. doar lumea mai bagă în buzunar un pumn de întuneric.