Vânătorul de riduri

În acest imaginar portret al lui Aristotel, filosoful grec îşi odihneşte mîna, şi reflectează totodată, pe un bust al lui Homer, marele istoric şi poet. Un medalion înfăţişându-l pe Alexandru cel Mare, al cărui tutore era Aristotel, atîrnă de lanţul de aur. Decoraţia extravagantă trebuie să fi fost o recompensă pentru un serviciu important şi aduce aminte de lanţurile de aur primite, drept cadou, de la prinţi, de Tizian, Rubens sau van Dick. Este general acceptat că mesajul tabloului este acela care spune că Aristotel contemplă valoarea materială a lucrurilor în contrast cu cea spirituală. “Mimica” mâinii, accentuată de cutele mânecii ce cad în cascadă, şi umbra în care se ascund ochii lui Aristotel, sunt tot atâtea motive ce suportă supoziţia făcută asupra mesajului. Pictura a fost creată pentru marele colecţionar Antonio Ruffo. Descrierea tabloului, aflată în registrul său, spune următoarele: “figură a unui filosof, făcută de un pictor din Amsterdam, numit Rembrandt (pare să fie Aristotel sau Albert Magnus)”. În anii 1660, Rembrandt a trimis câteva desene ale lui Aristotel cu Alexandru cel Mare, unor prieteni ai lui Ruffo, fapt ce sugerează că filosoful este chiar Stagiritul. În orice caz, studiul figurii pierdută printre fânduri este caracteristică lui Rembrandt, care a atins cel mai înalt prag în ceea ce priveşte expresia emoţiei adăpostită în mimică sau în ochi.

Rembrandt Harmenzoon van Rijn s-a născut la Lieden, în Olanda, pe 15 iulie 1606. Tatăl să era un morar ce dorea ca şi fiul său să urmeze aceeaşi meserie. Rembrandt nu-i împărtăşea ideea şi s-a hotarat sa studieze desenul. Petrecea ore întregi, în aşteptarea intrării la cursuri, şi privea oamenii ce trecea pe stradă. De altfel, primele lui tablouri era pline de culoare, de linii sigure şi de clarobscurul atât de caracteristic mai târziu. Cel mai mult era influenţat de marele maestru al barocului, Caravaggio. Un lucru mai puţin ştiu este faptul că, după ce a devenit un pictor recunoscut, Rembrandt a început, şi a continuat mulţi ani, să predea arta picturii.
În anul 1631, când Rembrandt ajusese destul de cunoscut şi atelierul său din Lieden, s-a mutat, cu banii pe care-i agonisise, la Amsterdam. Aici devine cel mai cunoscut pictor de portrete din Olanda şi primeşte un număr impresionant de comenzi pentru picturi cu subiect religios. Este perioada cea mai bună a omului Rembrandt. Trăieşte bine, este un cetăţean respectat, soţia sa, Saskia van Uylenburgh, cu care se căsătorise în anul 1634, îl iubeşte foarte mult. Ca desenator era unul dintre cei mai mari ai acelor vremuri. Când nu avea model, şi Saskia nu putea să-i pozeze, se desena pe el însuşi. Peste 50 – 60 de autoportrete a creat în toată viaţa lui artistică. Numărul de lucrări atribuit lui Rembrandt este de 600 de picturi, 300 de schiţe şi 1.400 de desene.
În anul 1636 Rembrandt începe să picteze scene mai liniştite, mai contemplative, într-o nouă tuşă. În timpul anilor imediat următori trei din cei patru fii ai săi mor de foarte timpuriu. În anul 1642 moare şi Saskia. Aici intervine ruptura brutală şi definitivă a noului Rembrandt cu cel vechi. Nu mai rămâne decât uşurinţa de a picta. Cucereşte lumea cu al său “Rondul de noapte” lucrare care are o caracteristică unică în lumea picturii: dă posibilitatea fiecărui personaj să aibă propriul său tablou, chiar dacă pictura, în sine, este una de grup. O “pictură caricaturală”, “Rondul de noapte”, reuşeşte să zguduie moravurile olandeze, ilustrând făţărnicia oamenilor “în uniforme”.

Obişnuit atâţia ani cu un trai mai mult decât decent, Rembrandt este forţat să-şi vândă tablourile pe care le cumpărase de la marii maeştrii ai acelor vremuri, este obligat să-şi vândă şi casa în care cunoscuse atâta fericire. Devine o ruină pe plan social şi, ca urmare, comenzile încep să-l ocolească. Pe acest fundal vine şi “Aristotel contemplând bustul lui Homer”. Combinaţia între anxietatea personală şi încărcătura tabloului a declanşat un resort interior al lui Rembrandt, care ne demonstrează două căi prin care este genial. Subliniază vizibil importanţa bunăstării materiale în viaţă, succesului, faimei, în contrapondere cu sinceritatea din artă. De asta pune faţă în faţă unul dintre cei mai mari filosofi greci, Aristotel, cu cel mai mare istoric de aceeaşi naţionalitate, Homer. Puterea filosofului este redată în mod evident de lanţul cu medalion de aur, dar de la Alexandru cel Mare, elevul său, pe care nu putuse să-l influenţeze spiritual. Din simplitatea bustului ne dăm seama că Homer era sărac. Umbla, însoţit de harpă, de-a lungul Greciei şi bucura oamenii cu talentul său. Era credincios geniului, neavând nevoie de bani pentru a-i fi răsplătită arta.
Cu medalionul pendulând între succesul său material şi insuccesul său profesoral, Aristotel se întreabă, şi împreună cu el Rembrandt, ce este mai important? Acesta ar putea fi momentul profund în care artistul şi-a găsit răspunsul care l-a menţinut pur.
Ca un lucru nu lipsit de importanţă, se spune şi astăzi că privind portretele cu bătrâni ale lui Rembrandt te învaţă cum se poate aluneca în interiorul tău. Sau cum descoperi că Rembrandt, de fapt, nu a murit niciodată.